Formarea unei capacităţi noi de gândire

În prezent capacitatea de gândire a omului nu este satisf?c?toare. În vechile Şcoli de mistere a fost dezvoltatĂ o gândire care a condus omul la priceperea cunoaŞterii despre creator Şi creaŢia sa. AceastĂ modalitate de gândire nu s-a direcŢionat doar asupra materiei, ci în primul rând asupra sufletului Şi a spiritului.

Cine se străduieşte să se apropie fără prestigiu de rostul vieţii, acela începe să se gândească asupra lucrurilor. La graniţa dintre spirit şi materie îşi dă seama că nu poate să aibă acces la misterele vieţii cu mentalitatea sa actuală. În cel mai bun caz poate doar să adune faptele, să le sistematizeze şi să tragă concluziile. Câteodată se pare că răzbate într-o nouă dimensiune, dar după aceea îşi dă seama din nou de hotarele închise, iar esenţa creaţiei dumnezeieşti este mai departe de el acum ca oricând.
       Ca să priceapă ceva cu adevărat din faţa nematerială a creatorului şi a creaţiei sale, are nevoie de o capacitate cu care poate să perceapă şi să înţeleagă nealterat acest impuls. Omul modern cu vanitatea sa, consideră că se aseamănă cu creatorul universului, şi chiar posedă calităţile Lui. Însă practica ne arată că această încăpăţânată idee falsă, conduce la o suferinţă incredibilă.
       De aceea se orientează orice muncă gnostică către eliberarea germenului divin dinăuntrul omului. Doar astfel poate omul să-şi învingă limitele şi să facă loc pentru dezvoltarea noului suflet încă neconştientizat, care reprezintă baza noii capacităţi de gândire. Această nouă capacitate de gândire, pentru mintea de azi este total inimaginabilă şi intangibilă.

Cum se dezvoltă noua capacitate de gândire?

Înţelepciunea gnostică porneşte de la faptul că omul actual nu a atins încă dezvoltarea maximă a capacităţii de gândire. Acesta se poate stabili uşor din faptele sale, care nu oglindesc deloc cunoaşterea scopului măreţ al omenirii. Cunoaştem din Doctrina Universală, că la un anumit punct al evoluţiei, omenirea a primit germenul capacităţii de a gândii. Capacitatea de a gândii ar trebui transformat în organ de conducere, care ar urma impulsurile spiritului. Dar omul în mod conştient sau inconştient, a abuzat de această libertate. Iar din acesta a rezultat o capacitate de gândire care este incapabilă de un nivel de trai înalt, datorită faptului că are rutină doar în autoafirmare.
       De aceea vorbim despre o gândire rece şi fără sentimente, care, dacă este necesar, e capabilă să treacă şi peste cadavre. În zilele noastre pretutindeni poate fi observată această insensibilitate. Pe calea evoluţiei, omenirea trebuie să fie capabilă acum să dovedească, că este aptă să se conducă, să se coordoneze şi să se salveze, altfel nu poate fi evitată criza generală. Însă cine are înţelepciune divină? Cine are capacitatea să conducă poporul, fără a fi simţită prezenţa conducerii?
       Filozoful chinez Lao-Ce spune: „Dacă nu avantajăm oamenii pricepuţi, poporul nu se ceartă. Dacă nu supraestimăm obiectele valoroase, atunci poporul nu fură. Dacă nu le arătăm obiecte dezirabile, atunci nu se naşte dezorientare în inimile lor.”
       Gândirea dialectică este produsul senzaţiilor şi percepţiilor, şi poate să aibă loc doar pentru că acestea o alimentează cu informaţii. Dacă senzaţiile şi percepţiile se orientează doar la menţinerea eului (pentru altceva nici nu sunt capabile), atunci gândirea procedează la fel. Dar dacă omul Dumnezeu direcţionează gândirea asupra înţelepciunii, atunci are în vedere şi interesele creaţiilor celorlalte, se şi expune pentru ei. Fără să ne acuzăm unii pe alţii, putem constata că situaţia deloc nu este aşa.

Gândire nouă pentru toate fiinţele

Datorită faptului că această dezvoltare a fost prevăzută, germenii gândirii noi au fost semănaţi demult în omenire, cu scopul formării unei capacităţi de gândire, care -ca şi un potir de cristal transparent -este capabil să absoarbe lumina şi să o radieze pentru toţi cei care au nevoie de ea.
        Această capacitate de gândire este scutită de orice influenţă personală, agitaţie, simpatie şi antipatie. Ca şi cum soarele le mângâie pe toţi cu razele sale, aşa şi înţelepciunea lui Dumnezeu străluceşte pentru toţi. Precum am mai descris, gândirea obişnuită este condusă de senzaţii şi percepţii, de aceea am putea ajunge la concluzia că pentru dezvoltarea unei noi capacităţi de gândire ar trebui să eliminăm senzaţiile şi percepţiile. Însă cu aceasta ar lua sfârşit însăşi viaţa. De aceea calea spre capacitatea nouă de gândire se realizează prin scăderea treptată a influenţelor senzaţiilor şi percepţiilor, lăsând spaţiu liber pentru o evoluţie nouă.
       Dezvoltarea începe atunci, când pricepem zădărnicia mişcării ciclice a existenţei pământene: naştere, dezvoltare, creştere, moarte, din nou naştere...etc., o permanentă repetiţie disperată. Această pricepere este un proces în care conştiinţa este condusă la o limită. Când atinge limita, ajunge în faţa unei alegeri: a se opri sau a merge mai departe. A se opri înseamnă a nu se mai mişca şi a se cristaliza. Acesta este legea naturii. A merge mai departe înseamnă că renunţăm la vechi şi ne închinăm noului. Precum părinţii dau tot ce este mai bun copiilor lor şi se trudesc să-i pregătească pentru viaţa independentă, la fel pregăteşte şi omul muritor acest proces de formare pentru viaţa fără de moarte.
       La graniţa vechiului şi noului lucrurilor se dă libertate, ca să se poate dezvolta gândirea nouă. Astfel ceea ce nu aparţine Vieţii Noi va rămâne în urmă. Eul, conducătorul personalităţii muritoare rămâne în urmă în favoarea personalităţii nemuritoare, a cărei capacitate de gândire este capabilă să urmeze inspiraţiile spiritului Dumnezeului. Această transformare nu este invenţia modernă a rozicrucienilor, ci este un adevăr existent de veacuri, care există în fiecare om sub forma unui germen.